Pages

sâmbătă, 24 august 2013

O poveste psihanalitică

Când m-am născut în lumea asta, nu ştiam nimic. Pierdusem paradisul în care-am stat o veşnicie, o viaţă şi o nemurire, pierdusem corp din corpul meu. Am fost înjumătăţit, îmbucătăţit, rupt de mine şi de mamă, căci mama eram eu, şi eu cu mama eram unul.

Am plâns mai tare ca niciodată, căci confuz fiind nu ştiam pe unde s-o apuc. Am simţit o plesnitură, şi-am ţipat: "Tu eşti smintit?" nu vezi cât eu sunt de mic, şi fragil; tu dai în mine?! Nu ţi-ar fi puţin ruşine…



Dar apoi, m-am liniştit. Am simţit căldura ei, a cuiva.. cine era? O fi mama, oi fi eu? Cine-o fi de îmi vorbeşte în cuvinte dulci şi-mi cânta, de m-atinge, mă iubeşte şi mă simt în siguranţă?

Şi astfel, am început să am convingeri. Am început să o simt pe mama, pe care am pierdut-o la naştere, într-un alt mod. Am început să o cunosc pe ea, sa mă cunosc pe mine, ca individualităţi şi nu ca un tot.

La rândul ei, mama a învăţat să mă iubească, sa mă accepte, căci fiind atâta vreme în fiinţa ei, dar nevăzut, şi-a făcut prea multe gânduri despre cum aş putea fi: aş fi avut părul galben? aş fi avut ochii mari? ori mi-ar fi fost pielea zbârcită? aş fi fost frumos, ori slab, la 3 kilograme sau cu un deget lipit de altul (sindactilie) ?

Şi-am pornit în lume. Nici nu ştiam ce e cu mine şi nici ce e cu lumea. Priveam totul cu ochi umezi, frică mare: lumea asta e prea multă, e complexă, e prea mare pentru unul mic ca mine. Cum să fac să o descopăr şi să o înţeleg mai bine?

Într-o zi, am descoperit că mâna mea are degete. Şi o plimbam prin gură şi o puneam peste tot. Ştiu că în nedumerirea mea, vroiam sa mă apuc de tot ce e în jurul meu. I-aş fi învăţat pe cei mai mari că se numeşte, ce făceam, instinct de "grasping". Adică de apucare. Vroiam s-apuc şi sa mă prind de tot ce e în jurul meu, pentru a nu-mi pierde şansele de supravieţuire. Vroiam să fiu legat de lume şi de alţii, pentru că încă de-atunci am înţeles că sunt o fiinţă printre altele şi nu unul singur.

Ba chiar în altă zi, căutam să vad ce mai e cu mine, şi-am pus mână undeva de mi-au zis ca e ruşine, că acolo nu se pune mână. Le-aş fi spus încă de-atunci că alţii mi-ar numit comportamentul: genitalizare.

Ţin minte că din când în când venea pe la mine pe acasă o fata. Nu mai ţin minte cum o chema, o aducea o altă mamă care, deşi semăna cu mama mea, nu era a mea, era.. altfel. Într-o zi, fata de nu avea nici măcar 2 anişori a speriat pe toată lumea cu un comportament care părea ciudat. Îmi spunea deseori ca este tensionată şi că uneori nu mai ştie ce să facă. Şi-atunci îşi prindea picioruşele unul lângă celălalt, le strângea puternic şi se mişca. Adevărul este că din exterior ar fi putut părea ca ar avea vreo criză de epilepsie. Într-o zi, a devenit aşa de evident ce făcea, că părinţii mai erau ca să leşine: considerau ca viaţa fetiţei lor s-a sfârşit; încă de-atunci vedeam ca oamenii mari nu înţeleg prea multe despre viaţă, nici despre ei.

Le-aş fi spus că vorbim despre ipsație şi unii mai neinspiraţi ajung la doctor pentru a înţelege ce se întâmplă. Iar doctorul, neavând permanent inspiraţia ori timpul necesare pentru a înţelege complet fenomenul, mai face trăsnăi…

Şi-am crescut, iar fata asta a găsit, între timp, o atmosferă călduroasă şi prietenoasă la ea acasă. Părinţii trecuseră peste anumite greutăţi iar acum se înţelegeau destul de bine.

Eram prieteni buni noi doi. Ştiu că am alergat în ploaie cu tricicleta, cândva, doar ca să-i aduc o pietricică de la fântâna care-i plăcea aşa de mult. Nu se simţea deloc bine în ziua respectivă, răcise şi întreba de mine. S-a înseninat doar când m-a văzut; doar îi adusesem un cadou de preţ: o pietricică şlefuită, albă şi curată, fină şi mai delicată ca toate câte-ar exista.

Şi era frumos...

S-a întâmplat că într-o zi ne-am dat seama că nu mai suntem ca înainte. Corpurile ne erau mai mari şi ochii mai aprinşi. Nu înţelegeam, dar acum nu îi mai aduceam pietricele. Vroiam s-o cuprind în brațe şi s-o strâng cât aş putea. Uneori, mi-ar fi spus: "stai, mă doare, tu vrei sa scoţi sufletul din mine?"

Dar eu o pricepeam altfel. Ţin minte că ne ascundeam, că ăştia mari păreau să nu priceapă mai nimic. Părea că noi am şti ce ei n-au înţeles nici când. Cred că eram norocoşi.

Şi era frumos...

În dimineaţa unei zile, spre sfârşitul unei veri prea lungi, m-am trezit în zgomot, în gălăgia unor stropi de ploaie prea multi, prea grei. Le-aş fi spus încă de-atunci celor mari, ca asta se numea clişeu.

Se certa într-una şi zicea că nu şi nu, că eu, şi ea, că noi. Au împins-o în maşină şi-au plecat! Au plecat cu ea, cu fata mea. Era a mea şi mi-au furat-o...

Şi n-a mai fost frumos..

Le-aş fi spus încă de-atunci că asta se numea furt calificat şi este stipulat în art. 209 al Codului Penal.

Am suferit mult şi timpul a trecut..

Eram acum un om mare la rândul meu. Dar mă simţeam la fel de mic. Într-o zi de luni, ieşind de la şcoală, mă duceam să cumpăr portocale. Aşa făceam eu: în fiecare zi de luni pe la amurg, cumpăram portocale. Aveam un prieten bun, care mi le păstra pe cele mai bune, ştia că lunea treceam pe la prăvălie. Însă de data asta avea să fie altfel. Nu mai ţin minte decât cum am văzut că lumea se răstoarna şi m-apropii de pământ. Fusesem lovit prea tare. Fusesem jefuit.

Ar fi trecut atâta timp cu mine stând pe jos; trântit o vedeam în vis pe ea. Mă simţeam ca înainte, copil. Şi-am deschis ochii: o pietricică albă se plimba prin fața mea. Era mai fină şi mai curată ca toate din câte am văzut.

"Îți place?" întreb eu.

"Am alergat atâta prin ploaie sa ți-o aduc, sunt ud leoarcă"

Şi-atunci mi-a zis:

"Eşti transpirat, te trezeşti dintr-o comă lungă. Credeam ca n-o să-ți mai revii. Ți-ai pierdut toate amintirile până în momentul în care mi-ai adus pietricica."

Linişte… O găsisem.

"Iar asta, dragul meu, se numeşte legea lui Ribot"

Sfârşit!

0 comments:

Trimiteți un comentariu