Pages

joi, 18 aprilie 2013

Povestea povestilor

Omul este prin excelență o fiinţă socială. Încă de la naştere se întâlneşte cu alţi oameni și au loc interacţiuni esenţiale devenirii sale, pe întreg parcursul vieţii: este mângâiat, plesnit (pentru ca medicul să afle ce-i trebuie despre sănătatea sa), îngrijit, adus mamei ori lăsat singur în incubator.

În primele ore şi zile din viață, trăieşte o serie de provocări, are parte de o serie de cerinţe care cer adaptare la noua lume, ajutorul specializat alături de afecţiunea mamei fiind esențiale pentru reuşita sa. Ce experimentează la naştere, se va relua din nou şi din nou, toată viaţa: vor fi momente de “plesnire” , momente de mângâiere, de singurătate, ori împreună cu alţii.

Destul de repede va înţelege că, pentru a face față complexităţii situaţiilor de zi cu zi, are nevoie să dezvolte aptitudini, să formeze atitudini, pentru gestionarea eficientă a provocărilor.

Va căuta ca de fiecare dată când nu cunoaşte, să afle, să descopere, să cuprindă necunoscutul generator de angoasă. Va reuşi doar pentru a merge mai departe, spre alte angoase, spre alte frustrări, până când, undeva pe drumul său, va fi mai mult lumină decât întuneric. Poate ca nici nu-i va veni a crede că se-ntâmplă chiar aşa..

*

Va privi oarecum liniştit, zicând cu glas calm: “Ei, de-acuma n-o să mai fie aşa de greu, că văd şi în stânga şi în dreapta, înainte, şi 'napoi, e lumină mai peste tot unde mă uit!”.

Lumină, linişte, pace şi siguranţă, va zice ca e o adevărată bucurie sa trăiască. Iar ca după orice moment de odihnă, va pleca din nou la drum.

Într-o zi, mergând cu ochi limpezi, privind senin pe drumul său, va observa o siluetă în depărtare. “Ciudat!”, ar exclama. “Ce-o mai fi şi asta? Seamănă cu un fel de mine”. Se va duce după ea, în final, ajungând sa o-ntâlnească:

“Tu eşti şi nu eşti ca mine.”
“Dar tu la fel eşti, cum vorbeşti de mine”

“Tu ai ochii mari”
“Dar tu eşti puternic”

“Părul tău e lung”
“Vocea ta e groasă”

“Şi te ruşinezi?!”
“Tu cam mult te crezi...”

“Ştii ceva?”
“Dacă mi-ai spune”

“Eu merg înainte, vii şi tu cu mine?”
“Am să vin, dacă mă iei”

“Eu te iau!”
“Şi eu te vreau!”

Şi vor merge împreună, pe acelaşi drum, de s-au întâlnit, până când... La un moment dat, parcă s-a-ntâmplat: de unde erau doi, acum s-au făcut trei. Şi ăsta mic de-a apărut nici nu ştiu de unde, a cam început să se-agațe, ori de primul, ori de-al doilea, ori de amândoi şi era tare fericit, aşa cum era.

Iar acum pe drum, trei fiind la număr, au început să se întâlnească şi cu alţii de erau trei ori patru, unii chiar la cinci sau şapte sau mai mulți. Şi de erau mici se jucau cumva, iar de erau mari vorbeau despre una , despre alta, cu grijă şi veghe la ăşti mici. Că doar mici cum erau, nu le puteau şti pe toate , fiind îndrumaţi, ajutaţi, educaţi, multe însă deprindeau.

Dar pe undeva, la un moment dat, s-a aflat că unul mic, mai că nu se deosebea de altul mare. "Atunci cum să se numească"?… fuse întrebare. Nu era chiar mare, dar nici mic, cumva între ele. Şi s-au adunat mai mulți, sfat să facă:

“Eu mă duc să plec!”
“Unde vrei să pleci?”

“Mă duc pe un drum, sa văd unde duce!”
“Cum aşa, deodată? Ce vrei a găsi?”

“Mă găsesc pe mine, undeva, ştiu sigur!”
“E prea complicat, nici nu s-a-ntâmplat, asta-i prima oară.”

“Dar eu plec, chiar de voi nu vreţi!”
“Dacă asta simți, te iubim şi-aşa..”

“Şi eu mult pe voi!”
“Să nu uiți de noi”

Şi-a plecat... pe drumul său, ca la început
Că din altă parte, au plecat şi alţii
Căutând ca primul, au găsit ce-au vrut
De s-au întâlnit şi s-au fericit...

*

Şi uite-aşa… a ţinut jocul ăstora multă vreme.. Chiar şi azi îi mai văd pe geam, zâmbind, apoi repede m-ascund, ca nu cumva să mă afle: cândva, m-am jucat şi eu...

*

Discuție

Cred că adevăratul nostru “eu” se află în copilărie, şi că ne putem cunoaştem cu adevărat doar amintindu-ne perioada respectivă. Este un fel de cerc al vieţii în care bătrâneţea se contopeşte cu copilăria.

Lucrul ăsta se observă urmărind nevoia adulţilor de a-şi petrece timpul printre copii. De altfel, se pare că printre cei mai pricepuţi la crescut copiii nu sunt părinții, ci bunicii: care au dobândit o înţelegere specifică copiilor.

În timp ce alții fac educație copiilor, părinţii sunt ocupaţi cu afaceri, studii, excursii şi discuţii, metode de a câştiga bani, faimă, putere. Şi toate astea, printr-un efort extraordinar de a ajunge acolo, unde trebuie să ajungă, pentru a se înţelege pe sine, pe ceilalţi şi, în definitiv, pentru a înţelege existența umană.

Adevărul este că un om care nevoie de bani, achiziții, proprietăți, şi alte bunuri materiale, are nevoia pentru că nu există oameni în jurul său care să-i aducă ceea ce încearcă să obţină prin bani: iubire, înţelegere, prietenie. Cei care au făcut mulți bani, începând "de jos", sunt oameni care s-au simțit foarte singuri(te poți simți singur şi printre oameni) şi care au căutat să compenseze durerea sufletească în modul ăsta.

La fel sunt şi cei care au scris foarte mult sau care au avut creaţii extraordinare încă de la vârste fragede.

Iată că aşa i s-a întâmplat şi cunoscutului psiholog, Alfred Adler. Micuţul Alfred a avut o problemă de sănatate care i-a înmuiat oasele, astfel încât picioarele i-au rămas încovoiate(ca ale personajului Disney, Yosemite Sam).

Fiind foarte afectat de problemă(copiii râdeau de el, inclusiv fetele), a dezvoltat mai târziu teoriile compensației, prin care spune că un om va căuta să-şi compenseze complexele prin altceva. Cei care nu au o mână, pot deveni foarte buni jucători de jocuri pe calculator. Cei care au suferit accidente la picioare, pot ajunge să alerge la olimpiadă.

Dar dacă te-ai uita și tu, în copilăria ta, ce ai vedea? Cum era pe-atunci, era frig, sau poate că ploua mult, ori mirosea urât, sau poate era linişte cum n-a mai fost apoi?

Poate că era atingerea cuiva , care îţi aduce aminte de vremurile acelea.. Ar putea fi şi nişte senzaţii neplăcute, când te-ar fi ciupit, ca să te enerveze. Ori cineva ţi-ar fi suflat pe burtă şi te-ar fi gâdilat la culme. Sau vreo mână care te loveşte, a cuiva care nu înţelege ce se întâmplă şi nici nu vede că te sperie, şi plângi. O mână care loveşte, a cuiva confuz şi neputincios în a înţelege că se poate şi altfel. Ar putea fi şi căldura cuiva, aşa mic ca tine, sau chiar vântul, care bate din toate părțile, ploaia cu greutatea stropilor, zăpada cu plasticitatea ei..

Ar putea fi aşa de multe, îţi mai aduci aminte?..

0 comments:

Trimiteți un comentariu